Ce ne facem cu frica de naștere?

Draga mea dragă,

Astăzi vrei să vorbim despre frică. Frica de naștere. Au trecut câteva luni bune de când testul de sarcină a arătat cele 2 liniuțe… Câteva luni bune de când corpul și inima ta pregătesc venirea unui nou suflet în acest univers. Ai început să-i simți mișcările în interiorul tău. Mișcări mici în burtica ta și mișcări ce se anunță a fi masive în sufletul și în viața ta. Și înaintea tuturor stă, ca o impunătoare poartă de intrare spre o lume nouă: NAȘTEREA.

Cu cât simți că te apropii mai mult de ea, cu atât pare mai intimidantă, mai neliniștitoare, mai greu de înțeles și de înfăptuit.

Fricile se adună ca norii pe cer înainte de furtună. Vin din toate direcțiile. Cercul de cunoscuți mai mult sau mai puțin apropiați te copleșește cu povești de groază sau detalii pe care simți că nu le vei învăța și stăpâni niciodată. Mass-media te bombardează cu articole înfricoșătoare demne de prima pagină și scene de film menite să crească audiența, nu să educe. Vizitele la clinică/spital, limbajul ultramedical și analizele, ecografiile, investigațiile care se tot adună îți creează sau îți întrețin sentimentul că ești bolnavă și că bebelușul tău este în pericol.

Ba mai mult. Fricile ne atacă uneori și din interior. Cu ce credințe despre naștere, mai mult sau mai puțin conștiente, ai crescut? Ce povești erau ”depănate” în familia ta, despre naștere în general, dar mai ales despre propria ta naștere și cea a fraților/surorilor tale? Ce credințe ai acumulat de-a lungul timpului despre tine, despre cât de puternică, valoroasă, rezilientă ești? Ce sistem de susținere ai? Și care este experiența ta de până acum cu durerea, oboseala, intervențiile medicale sau personalul medical? Cât de conștientă ești de propriul bagaj emoțional (cu toții avem unul) și cât de dispusă ai fost până acum și ești de acum încolo să îl despachetezi și să te uiți la el?

Acum, că ai ajuns până aici îți dai seama că nici articolul acesta nu te ajută prea mult, așa-i?

Eu nu sunt aici să te sperii mai tare! În altă direcție mă îndrept.

Dar nici nu vreau să-ți spun că nu ar trebui să te temi! Din contră. Am cam obosit să aud voci care spun că nu ai nici un motiv să te îngrijorezi, că dacă simți frică ești slabă și nepregătită să devii mamă. Că dacă ti-e teamă atunci ceva nu e ok cu tine, într-un fel.

Frica este un răspuns normal și sănătos. Este emoția care se activează firesc și adaptativ atunci când ne confruntăm cu lucruri noi și importante, în special într-o situație ca cea pe care am descris-o până acum. În special într-o lume ca cea în care trăim, în care frica e peste tot, frica vinde, frica face vizualizări și construiește bule și imperii.

Așa că, te întreb, ce-ar fi dacă am privi mai atent frica noastră, cu deschidere și curiozitate în loc să fugim de ea? Hai mai bine să ne comportăm cu frica la fel cum ne-am comporta cu un copil care plânge. L-am lua în brațe, l-am asculta și l-am liniști. Nu l-am ignora, nu am țipa la el să tacă, nu am fugi de el; dar nici nu am face tot ceea ce ne cere el să facem.

Ai nevoie de o doză de teamă pentru a te asigura că te-ai pregătit din toate punctele de vedere și ai anticipat ceea ce se poate anticipa în limite rezonabile. Dar din acest moment frica nu îți mai este utilă. Ea riscă uneori să te blocheze sau să te ducă în direcții greșite. ”Ceea ce este absolut normal și profund uman. Dar, de asemenea, este ceva ce putem învăța să gestionăm” așa cum spune Elizabeth Gilbert în Big Magic.

Deci, dacă îți dorești să faci orice lucru nou și interesant în viață, va trebui să îi faci loc în sufletul tău și fricii. Va fi nevoie să înveți să coexiști cu frica în pace!

CUM? Cum să coexistăm pașnic cu frica?

 

După cum vezi, primul pas este să alegem să facem pace cu ea. Să o acceptăm, să o recunoaștem, dar și să o înțelegem mai bine. Pentru a face împreună un pas în direcția asta, am pregătit mai jos o lista cu cele mai frecvente temeri și îngrijorări ale femeilor în legătură cu nașterea.

Tu unde te regăsești și în ce măsură?

Te invit mai departe să faci un exercițiu. Să îți notezi pe o foaie de hârtie:

  • în ce măsură te regăsești în frica respectivă – pe o scală de la 1 la 5 (unde 1 înseamnă DELOC iar 5 înseamnă ÎNTR-O FOARTE MARE MĂSURĂ). Acest lucru te va face să îți cristalizezi mai bine atitudinile, temerile, credințele legate de naștere.
  • ce acțiuni ai putea să întreprinzi în următoarea perioadă pentru scădea/gestiona mai bine temerea respectivă și a te simți mai pregătită?

Iată o listă a celor mai frecvente frici:

10. Îngrijorări în privința sănătății bebelușului.

9. Frica de necunoscut. Ființelor umane le place predictibilitatea. Ne place să știm ce avem de făcut, la ce să ne așteptăm, pe ce să ne bazăm. Ne place să știm exact ce se va întâmpla. Travaliul nu ne oferă această posibilitate. Acest lucru este neliniștitor și provoacă multă anxietate persoanelor care în general gestionează mai greu experiențele noi.

8. Îngrijorări cu privire la ”defecțiuni” ale propriului corp. Femeile au multe îngrijorări legate de epiziotomie, cezariană, idea că propriul corp ” nu va mai fi niciodată la fel” din diverse motive.

7. Frica de expunere fizică și jenă în legătură cu funcțiile intime ale corpului. La naștere, femeile nu numai că sunt nevoite să își expună zonele intime. Dar, mai mult de atât, ele se îngrijorează cu privire la clisme, eliminarea fecalelor în timpul expulziei, hemoroizi, epilare, incontinență și lista ar putea continua.

6. Frica de durere. Mare parte din temele pe care le abordăm și tehnicile pe care le învățăm la cursurile prenatale vizează frica de durere și modul în care o putem gestiona cu succes. Fiecare dintre noi are o relație proprie, unică, cu durerea. Suntem cu toții programați să o evităm. Dar în funcție de personalitate și de istoricul individual, modul în care ne raportăm la durere poate să difere enorm.

5. Neliniștea/teama de a fi în grija unor persoane complet necunoscute. Femeile se tem că personalul medical nu va fi amabil și dispus să comunice cu ele. Vor fi ajutate de persoane în care pot avea încredere și care le tratează cu respect? Va fi un medic bun (profesional și uman vorbind) de gardă? Pe cine se vor putea baza când, în momente de mare vulnerabilitate, vor fi despărțite de toți cei dragi?

4. Temeri legate de comportamentul lor în timpul travaliului. Unele femei se îngrijorează cu privire la cum se vor comporta. Ce sunete, ce cuvinte, grimase și alte moduri de manifestare necontrolată vor scăpa autocenzurii. Atât de mult în educația noastră ca fetițe s-a pus accentul pe a fi ”cuminte”. ”Nu țipa”, ”nu urla”, ”nu tropăi”, ”nu te strâmba că rămâi așa”, ”vorbește mai încet”, ”parcă ești un băiețoi”, ”ce-o să zică lumea”, etc….

3.  Frica de vulnerabilitate. În travaliu, femeile uneori simt că sunt la ”mila” personalului medical. Femeile care se văd ca fiind autosuficiente și independente se tem deseori de orice situație în care vor depinde în vreun fel de alții. Iar în travaliu, ele vor avea poate nevoie de ajutor chiar și pentru lucruri simple – să se ridice din pat, să primească un pahar cu apă, să se urce sau să coboare de pe masa de nașteri, etc. De multe ori, când știi că depinzi atât de mult de altcineva, începi să te simți nesigură.

2. Teama că nu le vor fi respectate dorințele. Le va fi respectat planul de naștere, sau va fi sabotat intenționat?  Vor fi implicate în luarea deciziilor sau vor fi tratate ”de sus”? Poate au agreat anumite aspecte cu propriul medic. Dar dacă medicul de gardă nu va avea aceeași părere? Regulile și protocoalele neclare sau inconsecvente dau tuturor o stare de anxietate și le diminuează capacitatea de a-și concentra energia asupra nașterii și bebelușului.

1. Frica de a pierde controlul este pe primul loc. Unii ar spune chiar că toate fricile se reduc până, la urmă, la aceasta. Este o mare provocare pentru noi toți să acceptăm că există lucruri pe care nu putem (și poate nici nu trebuie) să le controlăm. Acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru femeile care au avut în trecut experiențe de viață în care lipsa de control le-a pus în situații de pericol și vătămare. Pentru acestea în special, a avea control (asupra propriilor emoții și propriului comportament printre altele) este crucial.

Acum, că ai făcut acest exercițiu, îmi place să cred că ai o idee ceva mai clară despre propriile îngrijorări și mai ales despre câțiva primi pași simpli pe care ai putea să îi faci pentru a te simți mai bine pregatită. În următorul articol voi pregăti și eu o listă de idei și soluții care am descoperit că funcționează cel mai bine de-a lungul celor 10 ani de activitate ca educator prenatal. Pentru că, să nu uităm, a avea curaj nu înseamnă a fi fără frică. Înseamnă să fii capabil să faci lucruri care uneori te și sperie. Cum spunea Nelson Mandela:

”Curajos nu este cel ce nu are frică, ci acela care știe să și-o învingă.” Hai să descoperim CUM, împreună!

 

Mami, cineva are nevoie de tine!

       Dragă cititor/cititoare,

       Textul de mai jos mi-a plăcut atât de mult încât m-am trezit traducându-l într-o după-amiază… fără ca măcar să-mi fi propus asta în mod conștient. Am simțit nevoia să-l trimit mai departe și în limba româna, chiar dacă traducerea mea poate mai schiopătează pe ici pe colo… și chiar cu riscul ca într-o altă limbă să piară o parte din semnificația și sensibilitatea mesajului. Ființele umane sunt atât de diferite – familiile, mamele, copiii, valorile, stilurile de parenting… Și totuși, avem în comun o forță mai mare și mai impresionantă decât toate diferențele dintre noi: iubirea (capacitatea de a o dărui și nevoia de a o primi). Enjoy!

       “Încă din momentul în care am adus-o pe fiica noastră acasă, frații ei mai mari au fost primii care îmi spuneau când plângea sau mirosea un pic… ciudat :). “Cineva are nevoie de tine”, imi spuneau ei. Nu știu de unde a pornit expresia asta, dar la început mă agasa un pic. Poate mă bucuram și eu în acel moment de un duș rapid… “Mami, cineva are nevoie de tine! Bebe plânge!”. Sau poate mă mai odihneam și eu câteva secunde, perfect conștientă deja de faptul că bebelușa începuse déjà să se foiască și să se agite, semn că se trezea. “Mami, cineva are nevoie de tine!” OK! Am înteles!” Ca să nu mai spun că nevoile unui nou născut pălesc în fața celor a 2 băieței preșcolari. Întotdeauna cineva are nevoie de o gustare, un plasture, o altă șosetă, cuburi de gheață, o jucărie nouă, un muc șters, o îmbrățișare, o poveste, un sărut. Unele zile parcă nu se mai termină niciodată și monotonia sentimentului că “cineva are nevoie de tine” poate să-nceapă să te afecteze. Dar, într-o zi, mi-a picat fisa: au nevoie de MINE. De nimeni altcineva. Nici o altă persoana din toata lumea asta. Au nevoie de MAMI! 🙂

         Cu cât pot să accept mai repede că să fii MAMI înseamnă sa nu ieși niciodată din tură, cu atât mai repede voi putea să-mi găsesc liniștea și sensul în această etapă nebună din viața mea. Să fiu MAMI este datoria, privilegiul și onoarea mea. Sunt pregătită să fiu alături de cel ce are nevoie de mine, toata ziua, toată noaptea. MAMI înseamnă că mă trezesc pentru că baiețelul de 4 ani are un coșmar, când doar ce am culcat bebelușa după suptul de la 4 dimineața. MAMI înseamnă că supraviețuiesc doar cu cafea și resturi de mâncare de la copii. MAMI înseamnă că eu și sotul meu poate n-am mai avut o conversație matură de săptămâni întregi. MAMI înseamnă să pun nevoile lor pe primul plan, fără ezitare. MAMI înseamnă că trupul meu e plin de junghiuri și dureri, iar sufletul meu e plin de iubire.

        Sunt sigură că va veni o zi cand nimeni nu va mai avea astfel nevoie de mine. Copiii mei vor fi demult plecați și preocupați de propriile lor vieți. S-ar putea chiar să ajung singură în vreun azil, simțind cum, pe zi ce trece dispar puțin câte puțin. Nimeni nu va mai avea nevoie de mine atunci. Ba poate chiar voi fi o povară. Sigur, vor veni să mă viziteze, dar brațele mele nu vor mai fi casa lor. Sărutările mele nu vor mai fi leacul lor. Nu vor mai fi ghetuțe de șters și centuri de siguranță de prins. Voi fi citit demult pentru ultima oară aceeași poveste de 7 ori. Nu vor mai fi bagaje de împachetat și despachetat sau farfurii de umplut. Sunt sigură că inima mea va tânji să audă din nou micuțele voci strigându-mă “Mami, cineva are nevoie de tine!”

        Deci, deocamdată, aleg să-mi pară frumoasă pacea alăptării de la 4 dimineața în cămăruța noastră intimă. Ne uităm pe geam la căderea mută a zăpezii și la un iepuraș care aleargă pe întinsul ei. Sunt doar eu și bebelușa mea, peste tot în vecini e întuneric și liniște. Doar noi două suntem treze și ne uităm la lumina pală a lunii și la dansul umbrelor pe pereții încăperii. Noi două suntem singurele care auzim cum cântă bufnița în depărtare. Ne cuibărim împreună sub o păturică, o legăn până adoarme în brațele mele. E 4 dimineața și sunt epuizată și frustrată. Dar e ok, ea are nevoie acum de mine. DOAR de mine, în anumite momente. Și poate… și eu am nevoie de ea. Pentru că mă face să fiu MAMI. Cândva, va dormi toată noaptea. Cândva, poate voi sta într-un cărucior, cu brațele goale, visând la acele nopți din camera ei. Când ea avea nevoie de mine, iar noi două eram parcă singurele ființe din lume.

 somebodyneedsyoupost

 

         Poate să fie plăcut să aibă cineva nevoie de tine? Câteodată, cu siguranță. Dar de multe ori este obositor. Extenuant. Dar nici nu e nevoie să fie plăcut tot timpul. Este o datorie, o responsabilitate. Dumnezeu m-a facut MAMI a lor. Este un rol după care am tânjit cu mult timp înainte de a-l întelege cu adevărat. 

        A fost odată ca niciodată… A fost odată o vreme în care aveam timp. Timp pentru mine. Acum…, unghiile mele de la picioare ar avea nevoie de ceva ingrijire ;)… Sutienul îmi vine un pic altfel… Placa de păr poate nici nu mai funcționează, nu știu… Nu pot să fac duș fără spectatori. Am început să am nevoie de cremă de riduri. Dovezi că sunt acum mama. Dovezi că cineva are nevoie de mine. Că în acest moment, cineva are tot timpul nevoie de mine. Ca ieri seară, de exemplu…

        La 3 dimineața aud lipăitul piciorușelor apropiându-se de pat. Rămân nemișcată, abia respirând. Poate se va întoarce în camera lui. Da,da… vezi să nu!

         “Mami!”

         “MAMI!” puțin mai tare.

         “Da” răspund în șoaptă.

         Tace o clipă, cu ochii lui mari licărind în semiîntuneric.

        “Te iubesc”

         Apoi dispare. Lipa, lipa înapoi la el în cameră. Dar cuvintele lui stăruie în aerul răcoros al nopții. Dacă aș putea să întind mâna și să le culeg, le-aș prinde și le-aș strânge la piept. Vocea lui suavă șoptind cele mai frumoase cuvinte din lume. Te iubesc. Cu zâmbetul pe buze, expir ușor, parcă de teamă să nu pierd amintirea. Ațipesc la loc lăsând vorbele lui să mi se aseze în inimă.

         Într-o zi, acel baiețel va fi un bărbat. Nu-mi va mai șopti vorbe dulci în orele dimineții. Voi auzi doar liniștea nopții și sforăitul soțului. Voi dormi dusă noaptea, fără grija unui copil bolnav sau a unui bebeluș care plânge. Toate vor fi amintire. Acești ani în care e nevoie de mine sunt extenuanți, dar trecători. Trebuie să încetez să mă gândesc cum va fi “într-o zi” în care totul va fi mai ușor. Pentru că adevărul e că poate va deveni mai ușor, dar nu mai bine decât acum. Acum când sunt poate murdară de muci sau vomă. Acum, când savurez aceste brațe grasuțe în jurul gâtului meu. Acum este perfect. “Într-o zi” mă voi duce la pedichiură si voi face duș singură. “Într-o zi” eu voi fi doar a mea din nou. Dar acum mă dăruiesc altcuiva și sunt obosită și murdară, și ATÂT de iubită… și… trebuie să plec. CINEVA ARE NEVOIE DE MINE.”

http://yourbestnestindy.com/2014/02/27/mommy-somebody-needs-you/  

Povestea nașterii lui Mihai – Partea VII (Marea întâlnire)

                 Iată că încet, încet (poate prea încet), mă apropii de sfârșitul poveștii mele… Deja v-am împărtășit în postările trecute toate detaliile procesului nașterii. Am fost tentată să mă opresc acolo, dar mi-am dat seama că povestea nu ar avea sens fără să aștern câteva cuvinte despre modul în care eu și Mihai ne-am cunoscut pentru prima oară ca două ființe separate. E o maaare provocare să încerc să descriu acele momente, cuvintele nu sunt suficiente… Voi încerca, totuși…

                M-am reintors in patul in care petrecusem perioada de travaliu si m-am intins cu un sentiment de satisfactie si nerabdare… Costi a aparut primul… S-a apropiat de mine, cu halatul alb pe umeri si cu o expresie pe fata pe care nu am cum sa o descriu suficient de sugestiv… Emotie, mandrie, nesiguranta, entuziasm, teama si chiar, mi s-a parut mie, un soi de veneratie… M-a sarutat cu un tremur nervos si s-a asezat aproape cu timiditate pe marginea patului… Desi eram epuizata, desi sangeram si abia ma puteam misca, eu ma simteam in acel moment… cam asa:

champion

                  E interesant cum in momentul, poate, de maxima slabiciune fizica din viata mea, am simtit cea mai intensa, palpabila, electrizanta putere psihologica… Simteam ca sunt indestructibila, capabila de orice, simteam o forta supraomeneasca… Si amintindu-mi aceasta senzatie imi dau seama mult mai exact de ce Penny Simkin – e faina, google-itzi-o daca n-ati auzit de ea 🙂 – spunea ca “nasterea inseamna mai mult decat a da viata unui bebelus. Ea inseamna si nasterea unei MAME.” Si adevarul e ca pe mine, cel putin, am simtit ca m-a ajutat cucerirea durerii si mai ales a fricii. Pentru ca nu-mi pot da seama cum as putea functiona ca mama daca nu as avea o tolerenta buna la durere si mai ales la frica. Si pentru mai multa claritate voi exemplifica pe scurt.

               Durere – recupererea de dupa nastere, complicatii ale alaptarii (de care am avut parte), mai tarziu… buza sparta de nenumarate ori (un bebe mare are miscari neasteptate) :)), muscaturi, zgarieturi, arcada sparta, dureri fantastice de spate si tot felul de alte accidente… Ma rog, astea nu sunt cu adevarat importante, dar cu toate astea sunt reale…

              Frica insa…. Asta e o cu totul alta poveste… Una mult mai dureroasa… Pentru ca teama ca puiul tau ar putea pati ceva doare. Doare fizic si e agonizanta… Pe cat de agonizanta, pe atat de inevitabila… Nu exista pe lumea asta anestezie sau medic care sa o poata atenua… La inceput teama e constanta, ca si bucuria… Ajungi acasa (cu primul bebelus) si cerul cade pe tine. Ai impresia ca aproape orice ii poate fi fatal: de ce plange, de ce nu plange, de ce doarme atat de mult/putin… Oare mananca suficient? Oare ia in greutate prea putin/mult? Oare de ce stranuta? In ce pozitie am voie sa-l tin? Cat de des trebuie sa faca caca? Si apropos de caca: nu e prea verde/maro/galben/tare/moale/etc.etc.etc?…. Ce fac cu buricul, nu e scutecul prea strans? Nu i-e frig/cald? Si milioane de alte exemple…

               Apoi prima raceala, prima febra, prima diaree, prima infinitezimala intarzierea in dezvoltarea motorie, isteria vaccinurilor, anxietatea provocata de povestile infricosatoare ale altor bebelusi bolnavi, sau doamne fereste!, agonia unor boli cu adevarat grave… Inceperea serviciului, intrarea in comunitate (cresa, gradinita) – cu alte boli interminabile si de data asta mai complicate, prize, cabluri, obiecte mici, substante toxice, cazaturi, lovituri la cap, alergii … Lista e interminabila, bineinteles… si merge pana la teama de droguri alcool, accidente de masina, boli venerice, suferinta din dragoste…

                Cum spuneam mai sus, nu stiu altii cum sunt, dar eu am simtit ca experienta nasterii mi-a dat o mai buna toleranta la durere si frica si mi-a dat sentimente de competenta si incredere.  Departe de mine gandul ca toata lumea ar trebui sa simta la fel ca mine. Nu despre asta e vorba astazi, aici…

                 Dar sa ma intorc la subiect… Asteptam cuminte, impreuna cu Costi, sa-mi fie adus in sfarsit bebicul…

in asteptare

                  N-a trecut un sfert de ora si asistenta a aparut cu el in brate… N-a fost nevoie sa-mi spuna sa-mi ridic camasa si sa-i fac loc la san… am facut-o in mod reflex… Pentru ce a urmat, insa, nu m-as fi descurcat fara ajutorul ei (sau cel putin asa am avut atunci impresia). L-a ajutat sa se ataseze la san si sa inceapa sa suga in timp ce eu ma uitam ca prin transa la mainile ei experimentate si la gurita lui flamanda… Inca nu-mi venea sa cred ca e el cu adevarat… Cred ca era prea devreme pentru mine sa realizez ce se intampla… Eram mirata de el, ma minunam, il analizam, incercam sa-l cunosc… poate sa-l recunosc, nu stiu… Mi-era teama sa ma misc, stateam incordata si emotionata. Oare acest micutz omuletz era cu adevarat al nostru? Erau parca prea multe ganduri, sentimente, impresii, pentru ca un singur creier sa le poata cuprinde… Insa adevarata revelatie avea sa se mai lase putin asteptata… Abia dupa ce am fost mutata in salonul meu, dupa ce vizitatori dragi mie s-au perindat toata ziua si dupa ce, o data cu venirea serii telefoanele au incetat sa sune, Mihai s-a trezit. Flamand. Galagios! M-am ridicat, nu fara dificultate, si l-am adus cu teama langa mine in pat. Pentru prima oara l-am atasat la san fara ajutorul nimanui, stangace si emotionata… Mi-a crescut inima cand l-am vazut si l-am simtit cum suge cu pofta, in ciuda faptului ca nu simteam c-as avea prea mult lapte… El parea atat de multumit…:)…

                   Dupa cateva minute s-a oprit din supt si a inceput sa priveasca in jurul lui cu ochii larg deschisi. Am avut impresia ca ma cauta cu privirea. Asa ca m-am lasat in jos, pana cand fata mea a ajuns la nivelul fetei lui. NE-AM PRIVIT si atunci miracolul s-a produs! A fost ca si cum ne-am fi conectat prin ceea ce am simtit ca era o legatura ce nu se va mai putea desface niciodata. Am simtit ca priveste direct in sufletul meu si ca ma recunoaste… L-am privit si eu adanc in ochi si l-am recunoscut… Mi-e imposibil sa descriu intensitatea si profunzimea acelei comunicari… Tot ce stiu e ca am ramas asa, nemiscati ore intregi… Fara sa mai simt durere, oboseala frica,… rupta complet de timp si spatiu… O experienta irepetabila, pe care nu pot sa continui sa o descriu pentru ca simt ca mai mult o stric, si ii stirbesc din semnificatie… O incununare a calatoriei mele “initiatice” pe care o voi tine mereu aproape de sufletul meu!

 

                 Stau de multe ori si ma uit inapoi catre experienta aceasta a mea… Ar fi putut lucrurile sa mearga mai bine? Cu siguranta… As face lucrurile astazi diferit, cu toate noile mele cunostinte despre nastere si despre Lamaze? Cu siguranta… Am regrete fata de ceea ce s-a intamplat? Absolut deloc! A fost perfect, asa imperfect cum a fost :))) Acum 5 ani nu erau atat de multe posibilitati in Romania si in Sibiu cum sunt astazi… Si ce binecuvantare ca lucrurile evolueaza, pentru ca mamicile si bebelusii ce vor veni sa fie nu doar mai sanatosi, ci si mai impliniti si mai fericiti! ă

Povestea nașterii lui Mihai – Partea VI

                   Incet, incet povestea mea se apropie de sfarsit… Pe parcursul ultimelor 4 ore, corpul meu trecuse prin nenumaratele si intensele modificari necesare pentru ca aparitia lui Mihai pe aceasta lume sa se poata intampla… Ajunsesem la dilatatie maxima (in sfarsit!!) si o nevoie incontrolabila de a impinge, de a ma screme punea stapanire pe mine ori de cate ori aveam o contractie… Intre contractii puteam in continuare sa ma relaxez un pic, sa-mi trag sufletul si sa fac schimb de impresii cu Moasa, care imi explica ce am de facut. Cum sa trag aer, sa-l blochez in plamani si apoi sa imping cat de TAREEEEEE pot! M-a invatat de asemenea cum sa ma folosesc de bara de otel de la capatul patului, pe care trebuia sa o prind puternic cu mainile si sa o imping… Imi aduc aminte cum imi vorbea pe un ton foarte ridicat, fara sa fie tipat… Era o cadenta si o sonoritate in vocea ei care imi dadeau putere, energie si incredere (imi aducea aminte de un antrenor de fitness usor maniac sau de vocile de la teleshoping:)). In tot cazul, vocea ei nu lasa loc de autocompatimire, oboseala, renuntare, jumatati de masura…. Era totul, aici si acum!!! Si in curand intensitatea MUNCII pe care o faceam (pentru ca era munca!), a ajuns sa depaseasca, sa surclaseze senzatia de durere… Nu aveam timp sa simt durere, aveam lucruri mai importante de facut, noi doua…

                  In prima parte a fazei de expulzie am fost lasata sa stau in continuare in patul meu, din sala de travaliu (pozitia pe spate cu un picior la est si unul la vest:) ). In momentul in care bebele a coborat suficient de mult, am fost ajutata sa ajung in incaperea alaturata, in sala de nasteri, pe masa ginecologica… Si DA, intuiti bine, e fooooarte ciudat sa incerci sa mergi intr-o faza avansata a expulziei… Si NU, mersul meu nu semana cu al lui Naomi Capbell pe catwalk… Cumva, cumva m-am catarat pe masa si a inceput show-ul! E adevarat ca n-a durat mai mult de un sfert de ora, dar a fost cel mai intens sfert de ora din viata mea….

                 Ma opresc din nou pentru a spune cateva lucruri despre durere… E clar ca ea exista… dar in continuare, ea nu reprezenta vioara intai a intregului proces…. Mai degraba era un acompaniament… Senzatia de intensitate suprema era data de efortul fizic extraordinar din timpul contractiilor si mai ales din senzatia ca nu pot si nu stiu sa imping atat de eficient pe cat ar trebui… In aceasta faza, desigur ca pe langa Moasa (care capatase un rol oarecum secundar) era prezent si medicul, acum in prim-plan. Amandoi imi dadeau instructiuni despre cand, cum si cat sa imping, repetandu-mi “impinge ca la caca” ( :)) stiu ca suna amuzant, dar asta e adevarul) si insistand ca nu trebuie sa imping din gat, pentru ca mi se vor sparge capilarele… Habar nu aveam la ce se refera! Eu impingeam cu tot ce aveam, cat de intens puteam si DA, incercam sa directionez toata forta si energia in jos, dar nu stiam exact cum… Ceea ce nu stiam atunci si nu-mi spusese nimeni era faptul ca, decat sa incerc sa inteleg rational ce imi spuneau ei sa fac, ar fi fost mai productiv sa incerc sa inteleg ce imi spune propriul corp sa fac… Sa incerc sa constientizez, sa simt, mai bine REFLEXUL de a impinge. In loc de asta, eu incercam mai mult sa-l ignor, concentrandu-ma pe coaching-ul venit din exterior… Imi aduc aminte cat de mult mi-as fi dorit sa am pozitie care sa ma ajute mai mult… Statul pe spate, nu e tocmai comod si eficient atunci cand impingi…In plus de asta, am o vaga impresie (nu pot sa-mi aduc aminte cu exactitate), ca in timpul impinsului, in loc sa incerc sa relaxez zona perineului, mai de graba o incordam, ingreunand astfel intreg procesul… Dincolo de toata lupta asta a impinsului, imi amintesc insistentele de a tine masca de oxigen pe fata in timpul contractiilor, lucru care nu ma facea decat sa ma concentrez mai greu, desi ar fi trebuit sa ma ajute…

                 O amintire draguta din acele momente mi-a aparut acum in fata ochilor si vreau sa v-o spun si voua… La putin timp dupa ce m-am urcat pe masa imi amintesc cu Moasa a exclamat la un moment dat “Ia uite-te la el ce se lupta, incearca sa te ajute sa terminati cat mai repede!” si mi-a luat mana si mi-a pus-o pe zona inferioara a abdomenului, unde am putut sa-l simt pe Mihai facand cateva miscari extrem de energice… A fost un moment de fantastica conexiune pentru mine… ca o gura de aer curat, cand parca toata energia si motivatia mi s-au refacut ca prin minune. Era sentimentul ca suntem o echipa, eu si el… si ca lucram impreuna! …

                 La un moment dat, cu putin timp inaintea finalului, medicul mi-a facut si acea faimoasa taietura ce poarte denumirea de epiziotomie… Nu am nici o amintire referitoare la aceasta interventie (deloc simpatica mie)… Stiu doar ca dupa ce totul s-a terminat, era acolo :)… si era neplacuta…

                Cu cateva sfortzari voinicesti si “with a little help from my friends” (a se citi un cot plasat strategic deasupra burticii si impins tovaraseste), am simtit cum Mihai a alunecat in sfarsit afara si toata greutatea lumii s-a ridicat de pe umerii mei…

                 Ora 5 si 20 dimineata… 3 iunie 2008

                Era ca si cum cineva a apasat un buton magic si orice senzatie de durere s-a oprit brusc si complet… Tremuram de oboseala si emotie din toate incheieturile, cautandu-l infrigurata din priviri… asteptandu-l… L-am zarit, doar, trecand cu viteza vantului prin fata mea, in bratele ridicate ale asistentei… Rosu-visiniu, grasutz… doar o silueta fugara, prin fata ochilor mei flamanzi de el… M-am simtit goala si dezamagita doar pentru un moment. Stiam ca imi va fi luat, dar stiam si ca il voi primi repede inapoi, asa ca am ales calea bucuriei… Si era bucurie cu carul!!! Erau emotii, uimire, frisoane de entuziasm dar si epuizare… un cocktail de trairi greu de descris…

               Abia asteptam sa iasa placenta, sa fiu cusuta, sa fiu libera sa-l intalnesc… Dar placenta s-a lasat asteptata… un sfert de ora, 20 de minute… poate jumatate de ora… Medicul devenise agitat, Moasa la fel… Sfaturi soptite circulau intre ei, dandu-mi cativa fiori de teama… Intre timp,  auzim o voce dintr-o camera alaturata exclamand: “4550 grame” Am intrebat neincrezatoare: “Al cui??? Al meu!??” Toata lumea a inceput sa rada: “Dar al cui, doamna?” Mie tot nu-mi venea sa cred!

               Din fericire, inainte ca rabdarea tuturor sa ajunga la capat, a aparut si timida mea placenta… urmata de o repriza interminabila de cusut… probabil undeva catre 45 de minute… Dureroasa? Nu (noroc cu anestezia locala). Neplacuta? Da (puteam sa simt de cate ori ata trecea prin tesut).  Cand opera de arta a fost finalizata, cu muuuult ajutor m-am dat jos in sfarsit de pe masa… Spre uimirea mea, picioarele inca ma mai tineau, cat de cat… Insa altceva mi-a atras in mod special atentia in momentul cand m-am ridicat in picioare… Senzatia incredibila de spatiu din interiorul abdomenului meu, spatiu in interiorul caruia simteam cum se repozitioneaza, cu ajutorul fortei gravitationale, toate organele interne din abdomen… Pentru prima oara dupa 9 luni, eram doar eu…

 

              Abia asteptam sa-l primesc pe Mihai IN SFARSIT in bratele mele… Dar despre asta, in urmatorul episod 🙂 (MAREA ÎNTÂLNIRE)…

Povestea nașterii lui Mihai – Partea V

                 Vorbeam la sfârșitul “episodului” trecut despre ruperea membranelor de către medic. Operațiunea în sine nu a fost dureroasă, dar a fost oarecum neplăcută, pentru că a presupus o nouă cățărare pe masa ginecologică, treabă deloc ușoară la ora respectivă.

                 Lichidul amniotic nu avea insa o culoare de prea bun augur. In loc sa fie limpede, incolor, era verzui, adica plin de meconiu (primul scaun al bebelusului, care, daca este eliminat in lichidul amniotic, poate fi interpretat ca un semn de stres al acestuia, un semn ca ceva ar putea sa nu mearga prea bine…). Ca si cum miza ar fi crescut, din acel moment medicul si Moasa au devenit mai grabiti, mai agitati, mai nerabdatori… Eu intelegeam semnificatia culorii lichidului, pentru ca citisem despre asta, dar ceva din interior parca imi spunea ca totusi e totul ok si ca nu e cazul sa ma panichez (oricum, la ce m-ar fi ajutat?)… Asa ca mi-am vazut de treaba in continuare…

                 Din momentul respectiv intensitatea contractiilor a crescut parca si mai mult si am devenit absolut incapabila sa stau altcumva decat intinsa in pat pe partea stanga. Cel putin fizic, corpul meu acolo se afla… Psihologic si emotional eram insa pe o cu totul alta lume… Abia din acel moment am intrat complet intr-o stare de TRANSA! Pot sa o numesc oricum: out-of-body experience, experienta psihedelica, stare transcedentala, calatorie initiatica and so on… Ce imi aduc aminte cu siguranta este senzatia ca timpul, spatiul si eul meu fizic nu mai aveau nici o importanta si nici un contur… Era ca si cum DUREREA ar fi fost motorul care ma transporta, fara sa fie insa personajul principal… Atata timp cat nu ma impotriveam senzatiilor pe care contractiile le aduceau cu ele, eram in siguranta… Cineva compara contractiile cu niste valuri imense… si chiar asa erau… Stiam ca totul e bine atata timp cat ma lasam dusa de val si nu ma incordam de frica. Cel mai rau era atunci cand cineva ma intrerupea si incerca sa-mi vorbeasca (de obicei Moasa, dar si ea o facea rar)… Atunci ma simteam coplesita, disperata, dezorientata…

                   Din cand in cand un gand mic isi facea aparitia in creierul meu, pentru o fractiune de secunda. Era un fel de WOW! un fel de mirare ca pot sa fac asta… ca pot sa navighez prin acele senzatii fara sa simt suferinta, fara sa simt ca ceva se strica in mine :)… E foarte greu de verbalizat senzatia aceea fugitiva care imi spunea ca sunt in siguranta si ca e bine ceea ce fac…

                   Toata perioada asta a durat cu putin peste o ora (calcul efectuat ulterior, desigur) 🙂 … iar la un moment dat imi aduc aminte ca Moasa, care era tot timpul prin zona, dar discreta, mi-a cerut sa o anunt cand imi vine sa ma screm… La momentul respectiv, cu minima bucatica de ratiune activa din creierul meu, m-am intrebat “DE CE?” in primul rand, iar in al doilea rand m-am temut ca poate nu-mi voi da seama cand imi vine sa ma screm… Abia la mult timp dupa aceea am aflat (sau mi-am adus aminte) ca sfrasitul perioadei de dilatatie si intrarea in faza de expulzie sunt de fapt caracterizate prin nevoia mamei de a impinge, de a se screme… Cu alte cuvinte, Moasa stia ca sunt aproape de dilatatie maxima si astepta semnele corpului meu ca e pregatit sa inceapa faza de PUSH, PUSH!!! pe care o vedem de obicei in filme…

                 Si spre bucuria mea, nu peste mult timp lucrurile au inceput sa se schimbe… Fizic, am inceput sa simt o presiune din ce in ce mai mare in zona inferioara a abdomenului, in special spre perineu… Psihologic, am avut impresia ca acea stare de transa se schimba, si lucrurile din jurul meu incep sa prinda din nou contur… De fiecare data cand o contractie venea, era insotita si de o nevoie reflexa de a impinge… Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca la asta se referise Moasa! Asa ca am anuntat-o… S-a asezat pe marginea patului, la picioarele mele si din acel moment pana la sfarsit nu s-a mai dezlipit deloc de mine…

 

                 Mihai era la o jumatate de ora distanta de aceasta lume… Dar despre asta… in episodul viitor 🙂 (EXPULZIA)…

Povestea nașterii lui Mihai – Partea IV

Scurtă recapitulare: 

                 rămăsesem la sfârșitul travaliului timpuriu, când, undeva între ora 1 și 2 noaptea am trecut de 4 cm dilatație (la momentul respectiv habar nu aveam de asta!)

In zapaceala generala a acelor contractii neasteptat de intense, m-am hotarat sa merg din nou in cabinetul asistentei… Asta am si facut, dar schimbul de cuvinte a fost acelasi ca cel precedent, iar eu m-am intors din nou la oile mele… Totusi, cu toata jena, pentru insistenta mea, dupa vrea 15 min am hotarat sa ma mai duc INCA O DATA si sa accentuez intensitatea contractiilor si intervalele scurte… Era trecut cu putin de 2 noaptea… Ceva s-a schimbat din fericire in scenariul conversatiei mele cu asistenta… Pentru prima oara, o contractie m-a prins chiar in mijlocul discutiei cu ea… Cand m-a vazut cum ma manifest (incapacitatea de a continua conversatia in timpul contractiei, incordarea corpului, pozitia caracteristica – aplecata in fata, respiratia gafaita, etc) a schimbat imediat abordarea si m-a invitat pe masa ginecologica pentru un control. Mi-am dat seama ca sunt mult mai dilatata decat ea s-ar fi asteptat, inca inainte sa deschida gura. Falca cazuta si ochii usor iesiti din orbite au fost un indiciu bun. Cand am auzit-o vorbind nu am fost deloc surprinsa: peste 5 cm dilatatie! M-a somat sa-mi fac rapid bagajul si sa plec catre sala de nasteri care era la parter (2 etaje mai jos). Mi-a spus ca ma asteapta sa vin cu bagajul si ma va conduce ea jos… M-am intors in salonul meu, triumfatoare si usor agitata (o agitatie pe care ea mi-o transmisese mai mult). Mi-am dat seama ca lucrurile mele erau imprastiate cam peste tot (recunosc, sunt dezordonata si cand nu sunt in travaliu) si ca nu sunt CU SIGURANTA in stare sa le strang. Le-am lasat pe toate balta si mi-am luat doar gentuta mea de travaliu pregatita din timp, telefonul si cartile (Harry, of course… si o carte despre travaliu)…

Ma gandeam ca va avea Costi timp sa mi le stranga in timp ce asteapta pe holuri…, ceea ce s-a si intamplat.

Cu ajutorul asistentei, am luat liftul catre sala de nasteri. Deja, in faza in care eram, chiar aveam nevoie sa fiu insotita.

O data ajunsa in sala de nasteri mi-am dat seama ca modul de organizare era un pic diferit decat imi imaginasem. “Sala de nasteri” era de fapt o zona cu un hol, 1 baie, si mai multe sali impartite in functie de rolul lor: pentru travaliu (camere cu paturi simple de spital) si pentru nasterea propriu-zisa – expulzia – cu mese ginecologice. Recunosc ca, fiind intr-o stare de semi-transa, in care eram mai mult atenta la ce se intampla cu corpul meu decat la detaliile administrative, nu am reusit sa retin cate camere de travaliu, cate de nastere, cu cate mese, etc… Atat mai retin, ca mi s-a dat primul pat din dreapta intr-o sala de travaliu si ca auzeam mai multe femei exprimandu-si foarte sonor sentimentele referitoare la contractiile lor…

Asistentele m-au luat ca din oala: “haideti la clisma, haideti sa facem si un nou control vaginal, etc…” Eu insa incepusem sa inteleg ca e timpul sa-mi sun doctorita daca vreau sa aiba timp sa ma asiste la nastere. Asa  ca le-am spus ca trebuie sa astepte pana o sun. Au inceput cu comentariile usor rautacioase gen “inca o fitoasa cu pretentii!” In mod ciudat, nu-mi pasa!  Am dat telefon dar… nimic: “Abonatul blah, blah, blah…” Atunci m-am speriat! Mi-am dat seama ca e 2.30 dimineata si ca voi naste cu cine e pe tura. L-am sunat pe Costi si i-am spus asta si lui. Din fericire exista si un plan B… Printr-un lant de cunostinte binevoitoare, cineva a sunat la una dintre asistente si a pus o vorba buna pentru mine. Din acel moment si pana la o ora dupa ce am nascut am avut parte de o persoana dedicata mie 100%. O voi numi Moasa. Voi scrie cu M mare 🙂 pentru ca asta exprima ce simt pentru ea. Nu-mi pasa ca a stat langa mine din interes, nu-mi pasa ca poate tot ea comentase cu cateva minute in urma (asta chiar nu stiu cu certitudine).Tot ce conteaza e ca prezenta si atitudinea ei mi-au fost de un ajutor imens.

Tot ce s-a intamplat din acel moment incolo in memoria mea e invaluit intr-o ceata groasa, asa cum iti amintesti o petrecere la care ai baut mult prea mult. Daca voi parea coerenta in povestirea mea, nu lasati ca lucrul acesta sa va pacaleasca 🙂 Cred ca daca un regizor ar trebui sa reprezinte intr-un film experienta unui drogat sau a unei femei in travaliu, ar trebui sa folosesca tehnici asemenatoare. (Voi, dragele mele mamici, mai ales cele pe care le-am cunoscut la cursuri, stiti de ce! Dar pentru cine nu stie inca, voi explica). Senzatia de transa de care tot vorbesc nu e data de “agonia”durerii (eu nu eram in agonie, si multe alte femei nu sunt), ci de fluxul de endorfine – hormoni ai placerii, care au rolul de a diminua perceptia durerii. Nu intru in amanunte. Tema hormonilor in travaliu o voi aborda intr-o postare separata. Ei sunt substratul fiziologic al miracolului si cine nu intelege asta, nu va intelege niciodata nasterea.

Dar sa ma intorc la povestea mea… Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este THE BIG C: clisma… Maaaare prag psihologic… Ca si cum, pe masura ce te apropii de momentul nasterii trebuie sa te lepezi pe rand de fiecare inhibitie, pudoare, dorinta de de intimitate… Oricum, una peste alta, experinta nu a fost nici pe departe atat de terifianta pe cat ma asteptam. Moasa m-a invitat la baie (nu stiu de ce dar eu nu ma asteptam ca acolo sa se produca evenimentul), iar prezenta ei  in incapere a fost de scurta durata… Restul a depins de mine… La urma am fost fericita ca in sfarsit ma pot concentra asupra contractiilor si nu asupra efortului de a nu face pe mine… Medicul si Moasa ma incurajau sa ma plimb, sa ma misc cat mai mult… si la inceput puteam sa fac asta, cu conditia sa stau totusi in apropierea patului, astfel incat sa am un punct solid de sprijin in timpul contractiilor… O simpla sprijinire de un perete nu mi-ar fi fost suficient, iar alte obiecte de mobilier solide si comode nu prea mai erau prin raza mea… Cum nu stiam nici o tehnica de respiratie, nu mi-a ramas decat sa ma concentrez macar sa nu-mi tin respiratia si sa-mi tin corpul cat mai relaxat in timpul contractiilor. Treaba deloc usoara, era ca si cum s-ar fi dat o batalie intre corpul si creierul meu. Totusi, dupa ce am exersat cateva contractii am reusit cat de cat… O perioada am ramas doar eu cu treaba mea… Ceea ce era perfect din punctul meu de vedere. Moasa sau medicul mai mult m-ar fi incurcat in acele momente. Singura intrerupere (placuta, si totusi intrerupere), a fost aparitia lui Costi pentru cateva momente, cu un halat pe umeri… Mi-a dat un pupic si s-a uitat la mine cu o combinatie de bucurie, mila si disperare care nu sunt sigura ca mi-au placut in mod deosebit… Era ca si cum mi-ar fi fost teama ca daca cineva ma compatimeste, voi incepe si eu sa ma autocompatimesc si asta ar fi fost inutil si contraproductiv… M-a asigurat ca e pe aproape si ca mi-a strans bagajele din salonul de sus, dupa care s-a retras (cu inima cat un purice, l-am simtit eu…).

Controale vaginale in tot acest timp: unul la sosire – efectuat de medic pe o masa ginecologica dintr-o sala de nastere, alte cateva facute de Moasa in pat…, habar n-am cate, stiu doar ca erau mult mai putin dureroase si ca de ficare data era anuntata dilatatia cu voce tare: 6 cm la inceput, apoi7 si in final 8… Era reconfortant sa stiu ca lucrurile se misca atat de repede!

La 8 cm, (adica undeva dupa ora 3.45 ) medicul a luat decizia sa imi rupa membranele, pentru ca nu, pana in momentul respectiv inca nu mi se rupsese apa (cum se spune in popor:) )… De aici incolo abia, lucrurile au devenit palpitante!

 

Dar despre asta in urmatorul episod (Travaliul tranzitional)..ă

Povestea nașterii lui Mihai – Partea III

PARANTEZA DE ÎNCEPUT

(Încercând să intru în sfârșit în povestea nașterii propriu-zise, mă lovesc de un mic obstacol. Îmi dau seama că voi fi nevoită să intru în detalii “tehnice” – a se citi intime,… să aștern cuvinte precum “scurgeri”, “tampoane”, componente diverse ale organelor genitale feminine, interne sau externe, etc… N-am cum să le ocolesc dacă vreau să spun tot ce am de spus.  Pentru că, gravidă fiind, exact genul ăsta de info mi-au lipsit… iar pentru a le obține aveam nevoie să-mi iau inima în dinți și să-mi întreb toate cunoștințele care aveau deja copii…

Să nu ziceți că nu v-am prevenit! 🙂 …)

OK…Let’s do this!

E un lucru știut… Gravidele urineaza des… Drept urmare, nu după mult timp m-am trezit nevoită să-l las jos pe Harry și să mă aventurez spre baia din capătul celălalt al coridorului… Surpriză! Am descoperit un firicel de sânge pe tamponul instalat preventiv cu câteva ore în urmă. Entuziasmată, am țâșnit direct spre cabinetul medical de pe palier (dealtfel era la jumătatea drumului între baie și salonul meu). Era acolo doar asistenta, pe care am trezit-o din somn (să tot fi fost trecut de 22.30). Buhăită, dar amabilă, a ascultat ce am avut de spus și mi-a replicat: “Arătați-mi tamponul!” Am clipit des și am înghițit în sec… Trebuia să fie o glumă… În lumea din care veneam eu, ideea de a face pe cineva martor la schimburile intime dintre o femeie și tamponul ei era oripilantă… Abia în zilele ce urmau aveam să aflu cum medicii și asistentele citesc în tampoane mai ceva ca Mama Omida în palmă. Am privit-o din nou pe asistentă. Cu atenție. Nu glumea. Pentru o secundă m-am gândit să renunț. Să-mi cer scuze de deranj și să ma întorc în patul meu… Apoi curiozitatea a învins. Pe măsură ce chiloții mei coborau, sângele îmi urca în obraji… Asistenta a aruncat o privire fugară și blazată după care mi-a spus să nu-mi fac griji. S-ar putea ca travaliul să înceapă acum, sau să mai dureze ore bune… M-a sfătuit să adorm, voi avea nevoie să fiu odihnită! Un sfat înțelept, dealtfel, pe care am și încercat să-l ascult.

M-am întors la cartea mea, dar după ce m-am surprins citind de 20 de ori aceleași 3 rânduri, am renunțat. Era clar că nu mă mai puteam concentra. Am încercat să dorm, dar aveam emoții… Stăteam cu mâna pe burtă și simțeam că am din când în când contracții… Burta se întărea pentru câteva zeci de secunde, apoi își revenea, fără să mă doară absolut nimic. Nu m-am impacientat prea mult. Asta mi se întâmpla din când în când încă din luna a 7-a. Aproape reușisem să ațipesc când, pe la 23.30, ușa s-a deschis brusc (fără vreo bătaie prealabilă) și lumina (orbitoare) s-a aprins. Năucă, am ridicat capul și am văzut vreo 5-6 persoane în halate albe intrând în salon. Fete și băieți tineri, cu un bărbat mai matur în frunte care ni s-a adresat (mie și colegei de camera pe jumătate încă adormită): “Doamna Sămărghițan?” I-am făcut semn că sunt eu. “Doamna asistentă mi-a spus că aveți niște sângerări. Haideți, vă rog, până în cabinet, să vedem despre ce este vorba.”

M-am urnit, studiându-l în același timp din cap până în picioare. Să fi avut vreo 30 de ani. Poate ceva mai mult. .. Înalt… Oarecum atrăgător… Ceea ce facea lucrurile cu atât mai neplacute!

Am fost invitată să mă cațăr pe masa ginecologică în timp ce tinereii (nu știu ce era cu ei pentru ca nimeni nu mi-a explicat) se poziționau strategic, pentru o vizibilitate cât mai bună a zonei dintre coapsa mea dreaptă și cea stângă… Se vedea pe fața lor că erau aproape la fel de jenați ca și mine… L-am urmărit pe medic cum își pune mânușa chirurgicală… Speram, irațional, că va fi mai puțin dureros decât fuseseră controalele ginecologice din ultima lună… O așteptare care acum mi se pare atât stupidă, cât și amuzantă… A fost ca și cum ar fi înfipt lama unui cuțit, adânc, în mine (ca de obicei, adică)… Mi-am dorit să-i ard un picior in frunte… I-am auzit apoi vocea, blândă și politicoasă și l-am iertat… M-am dat jos de pe masa în timp ce el îmi spunea că nu observă nici o modificare față de ultima notă înscrisă în carnetul gravidei: “col scurtat, permeabil larg la index”.

M-am grăbit înapoi spre pat, gândindu-mă “am făcut-o și pe asta!”. Am încercat din nou să adorm și… din nou… ceva nu m-a lăsat!

AUUUCH!!!!! PRIMA CONTRACȚIE! Am sărit din pat, am aprins lumina și mi-am căutat un pix. L-am deschis pe Harry și pe coperta interioară, albă, am notat triumfător ora: 12.38! M-am întins înapoi în pat, în așteptare… 12.47: o nouă contracție… Auuu!…. Era într-adevăr dureros… Mă simțeam un pic confuză… În toate carțile scria că primele contracții sunt foarte ușoare… Ale mele… hmmm… erau orice altceva decât ușoare!… M-am gândit să anunț medicul sau asistenta, dar am renunțat… M-am gândit să mai aștept… Să mai încerc să mă odihnesc… 12.51… 01.01… 01.09… 01.14… 01.17… OK! Devenea ridicol… Durerea era deja atât de puternică încât era însoțită de un început de disperare… Plus senzația că tot corpul mi se încordează ca piatra, împotriva voinței mele. Cum era durerea? Cu siguranță ca zonă, era undeva între buric și osul pubian, de la un șold la altul, iradiând vag și în zona lombară. Semăna oarecum cu o combinație între durerea menstruală și crampele intestinale ce preced o diaree groaznică. Drept urmare, cu fiecare contracție, simțeam din ce în ce mai mult că voi face pe mine de toate, în special nr. 2…

Nici nu avusesem înca 10 contracții și deja se întâmplau cele de mai sus… Da! Era ridicol de repede. Așa că m-a apucat râsul… Un râs isteric, nervos! Un râs care a speriat-o puțin pe colega mea, acum trează și ea. I-am spus printre hohote “dacă așa e la început, atunci cum naiba va fi spre sfârșit??!!” A început să râdă și ea…

Deja era clar… Eram în travaliu… L-am sunat pe Costi și i-am spus… L-am rugat să anunțe pe toata lumea… Eu nu eram în stare… Aveam lucruri mai importante de făcut 🙂

Am decis să anunț și “autoritățile” că am contracții adevărate. La sfârșitul unei contracții am lipăit ca o rață spre cabinetul de pe hol. Iar asistenta… Iar am trezit-o din somn… Buhăită și semiexasperată să mă vadă a 3-a oară în 2-3 ore… Mi-a explicat că, deși mă crede că am contracții, nu are ce să-mi facă… Travaliul durează mult la prima naștere… Să încerc să mă odihnesc… (în principiu avea perfectă dreptate, doar că nu mă văzuse pe mine în timpul unei contracții…).

M-am întors cu coada între picioare și contracțiile au continuat: 01.20… 01.24… 01.30… 01.35… 01.40… 01.42… 01.44… 01.46… Rapide, rapide, rapide…

Era interesant! În timpul contracției durerea era mare. Nu puteam să stau locului, eram când jos, când sus, de obicei aplecată în față, scrâșnind din dinți, deși știam că ar trebui să mă relaxez… În schimb, între contracții durerea dispărea ca prin farmec și reușeam să-mi frunzăresc cărțile mele despre naștere și să-mi notez ora și minutul fiecărei contracții. Eram extrem de agitată pentru că știam că sala de nașteri e la alt etaj iar corpul meu se mișca repede… Simțeam instinctiv că intensitatea era egală cu progresul rapid, în cazul meu… În paralel, aveam senzația că sunt din ce în ce mai puțin lucidă, rațională. Aveam dificultăți să-mi concentrez atenția la orice altceva decât senzațiile corpului meu…

Ceea ce nu știam era că aici undeva, probabil între ora 1 și 2 noaptea, treceam de 4 cm dilatație…

 

VA URMA (Travaliul activ)

Povestea nașterii lui Mihai – Partea II

Săptămâna 40 a venit și cu ea… vești îngrozitoare: Ana, prietena mea cea mai bună din adolescență era extrem de bolnavă, în comă, cu șanse minime de supraviețuire. O veste șoc, picată ca din cer!

Săptamana 41 a venit și… a trecut. Era ca și cum Mihai ar fi refuzat să vina într-o lume în care mama sa era atât de tristă… Medicul mi-a recomandat ca în 2 iunie – săptămâna 42 deja – să mă internez. De bună-voie sau nu, bebe trebuia să vină. Așa că, într-o dimineață de luni, devreme, eu și sotul meu ne-am încărcat bagajul în mașină și am pornit calmi și totuși emoționați, către maternitate. Simțeam că mi-a fost furat dreptul de a fi luată pe sus de debutul travaliului, de a-i spune lui Costi (soțul meu), cu un ton entuziasmat și semipanicat “mi s-a rupt apa!!!!” sau “am contracții!!!”.

Drumul de 10 minute cu mașina mi s-a părut sec și dezamăgitor față de fanteziile mele… Atât rețin. Că i-am spus lui: “iți dai seama că mâine pe vremea asta vom avea un copil?” Excludeam complet varianta în care ar fi putut să dureze mai mult de atât.

Procedura de internare a fost plictisitoare, impersonală și acră…. fără a fi traumatizantă. Sinceră să fiu eram recunoscătoare că nimeni nu-mi vorbise urât, nu mă jignise. Eram atât de pregatită să fiu tratată ca o vită la tăiere încât am fost cu totul plăcut surprinsă de tot ce a urmat (cu mici excepții). Am fost internată la secția obstetrică patologică și o asistentă mi-a administrat calciu intravenos. Cateterul mi-a fost instalat în mână și lăsat acolo pentru utilizări ulterioare. Îl priveam des, amuzată, ca pe o dovadă în plus că lucrurile s-au pus în mișcare și că bebe într-adevăr vine. Eram enormă, o balenă blondă uriașă, cu halat roșu, printre alte multe burtici, mici și mari, majoritatea de o altă etnie ca mine.

Mă simțeam permanent îngrijorată să nu fac vreun gest greșit care să supere oamenii din sistem. Îmi uram vocea șovăitoare, excesiv de politicoasă,… nesiguranța. Mă simțeam pe teritoriu dușman, deși era probabil doar o iluzie… Uneori muncim atât de greu să ne autoîmplinim propriile profeții încât un lucru atât de neînsemnat ca realitatea nu ne poate opri. Cu un ochi intern vigilent, obsesiv, urmăream semnele pe care corpul mi le-ar fi dat dacă intra în travaliu. Liniște. Nimic!

Colega mea de cameră, o femeie extrem de tânără, cu un aspect trist și neîngrijit, a început să mă chestioneze. A menționat, ca în treacăt, cum și ea ajunsese cu sarcina precedentă la 42 de săptămâni și cum pierduse bebelușul. După tresărirea inițială de panică și oroare, m-am simțit furioasă… apoi vinovată. Femeia asta știam că ar fi avut nevoie de cineva, de suport, dar eu nu eram în măsură să îi ofer nimic. Instinctul de autoapărare îmi spunea să mă protejez. Am încercat să dau DELETE comentariilor ei și m-am afundat în cartea mea “Harry Potter și Talismanele Morții” (amuzant, nu? – la prima vedere, să aleg tocmai așa o carte – și totuși, să citesc despre baiețelul a cărui viață a fost salvată de puterea iubirii materne simțeam că mă inspiră într-un fel….).

După un timp a venit momentul pentru ecografia zilnică a tuturor pacientelor. Am coborat în șir indian la parter, o gașcă de burți în halate și papuci. S-a dovedit că totul era ok în cazul meu… Bebe nu dădea semne că nu ar fi stat comod acolo, înăuntru. La întoarcere am fost mutata într-un alt salon, de data asta cu o mămică însărcinată în 4 luni care avea mici probleme cu sarcina, fără să fi fost ceva foarte grav. Era la al doilea bebe și m-a înveselit povestindu-mi despre prima ei naștere – ușoară, rapidă, fără nici un fel de probleme… Erau cuvinte pe care aveam nevoie să le aud…

După-amiază Costi m-a vizitat și el, încărcat cu bunătăți și cu perne suplimentare: îl rugasem să le aducă, semn că începeam ușor, ușor, să accept ideea că s-ar putea să mai treacă o zi două până la mult așteptatul eveniment. Către ora 8 l-am trimis acasă, asigurându-l că sunt ok și că poate dormi liniștit în acea noapte. Ba chiar l-am încurajat să sune pe toata lumea și să-i anunțe că intrăm în prelungiri…

M-am pregătit de culcare împăcată, resemnată, liniștită… Doar eu, Harry (colega mea dormea) și imensul meu burdihan proptit între perne… Cine ar fi crezut că doar câteva zeci de minute mă mai despărțeau de primele contracții?…

VA URMA (Povestea nașterii lui Mihai – partea III (TRAVALIUL TIMPURIU)

Despre cursul complet NoiPlus1

Pentru cine? 

Cursul NOIPLUS1 se adresează vouă, viitorilor părinți, atât mămici cât și tătici, indiferent dacă vă pregătiți pentru o naștere naturală sau pentru cezariană.

Se recomandă începerea cursului oriunde între săptămânile 24-28 de sarcină.

Trebuie neapărat să vină și tăticul?

Este la alegerea dvs. Unii tătici aleg să vină, alții nu. Tăticul poate să aleagă să vină doar la unele cursuri, în funcție de program și temele de interes. Pentru tăticii care doresc atestat de puericultură este obligatorie participarea la minim una din ședințele despre îngrijirea bebelușului.

Ce conține cursul?

Ședința 1

  • Noțiuni de bază (dar surprinzătoare) despre anatomia și fiziologia sarcinii.
  • Stil de viață sănătos. Despre plăcere, relaxare, stres, temeri și presiuni.
  • Exerciții practice de relaxare și respirație.

Ședința 2

I. Debutul travaliului.Care sunt semnele certe că travaliul a început și cum pot să îl diferențiez de alarmele false?

II. Nașterea naturală. Partea 1.

  • Cum pot să înțeleg mai bine procesul nașterii?
  • Care sunt etapele?
  • Ce voi simți?
  • Ce face bebelușul în timpul travaliului?
  • Cum se poate implica partenerul?
  • Care sunt intervențiile medicale din timpul travaliului? Ce avantaje și ce riscuri au ele?

Ședința 3

  • Cum pot să mă asigur că voi avea o bună comunicare cu echipa medicală (indiferent de modul în care voi naște)?
  • Concret, cum pot eu să mă pregătesc mai bine pentru a experiența nașterii?!
  • Grija pentru perineu în timpul sarcinii și după nastere/cezariană.
  • Sexualitatea și viața de cuplu în sarcină și după naștere.

Nașterea naturală. Partea 2. Importanța contactului skin-to-skin după naștere

Ședința 4

  • Nevoile bebelușului în primele săptămâni de viață și cum să le satisfacem.
  • Aspectul bebelușului.
  • Ce ar putea să ne sperie sau să ne ia prin surprindere ca părinți?
  • Noțiuni de bază despre alăptare

Ședința 5

  • Manevrarea corectă a bebelușului. Reguli, poziții, jocuri, conectare.
  • Cum schimbăm scutecul?
  • Cum facem băiță?
  • Cum îngrijim buricul (bontul ombilical)?
  • Plimbarea cu bebelușul

Ședința 6

  • Alăptarea
  • Etapele lactației
  • Alăptarea în spital
  • Poziții de alăptare și atașarea corectă la sân (exerciții practice).
  • Troubleshooting în alăptare. Cum ne dăm seama când ceva nu funcționează și cum corectăm?

Ședința 7

Cezariana

  • Pregatirea pentru operația cezariană
  • La ce mă pot aștepta în sala de operație?
  • Recuperarea de după operația cezariană.
  • Alăptarea după cezariană

Perioada de după naștere (post-partum)

  • Călătoria emoțională a mamei, dar și a tatălui
  • Depresia post-partum
  • Luna de miere cu bebelușul
  • Cum să cerem și cum să acceptăm/refuzăm ajutor?

Povestea nașterii lui Mihai – Partea I

De multe ori, la cursurile cu viitoarele mamici sunt intrebata despre nasterea mea. Le spun tuturor, cu mandrie, despre Mihai si cateva cuvinte despre cum l-am adus pe lume, promitand de multe ori ca le voi povesti versiunea completa la una dintre sedinte, in functie de cum ne vom incadra in timp. Desigur, timpul fuge de fiecare data si povestea ramane nespusa.

Si e pacat!

Nu doar din motive egoiste (recunosc, imi place sa-mi aduc aminte despre cum am facut cunostinta cu micul papanas :)…), ci si pentru ca in ziua de astazi auzim prea rar mesaje pozitive si povesti frumoase despre nastere…

Asa ca, iata-ma in fata ecranului alb, cu micul meu Jurnal de Sarcina alaturi (da, am avut si asa ceva :)… ), incercand sa ma intorc in timp…

Dupa o sarcina simpla si frumoasa, nasterea mea se anunta a fi undeva in jurul datei de 24 mai 2008. Iata o nota din jurnal scrisa prin saptamana 37, sfarsit de aprilie:

” In sfarsit au venit si parintii mei de la Constanta… S-au speriat si ei de gleznele mele de elefant… Mama mi-a prezis ca nasc in 29 mai… dar eu am protestat VEHEMENT! Explodez pana atunci! Nu mai am rabdare!”

burtoasa

Evident, nu stiam ce ma asteapta! :)… Si cu 24 de kg in plus, incepuse sa fie din ce in ce mai greu.

Doar o saptamana mai tarziu, dupa un control de rutina la medicul meu: ” Am fost luni, 5 mai, la ginecolog si mi-a zis ca incep sa ma dilat: <col scurtat, permeabil index>. Nu se stie cat mai dureaza. 1 zi? 2 saptamani?  De cand stiu ca pot sa nasc in orice moment, parca nu mai sunt atat de nerabdatoare. Incerc sa ma bucur de timpul care mi-a ramas cu bebe in burtica.”

12 mai – alt control la ginecolog – mi s-a spus ca ma dilat in continuare si ca voi naste ca o femeie la al doilea copil: usor si repede!

15 mai – mare eveniment! Am eliminat faimosul DOP GELATINOS!

Toate semnele indicau apropierea momentului care, totusi, continua sa se lase asteptat…

Dar, de fapt, ce simteam eu referitor la nastere atunci?
Emotii, teama, groaza???

Trebuie sa recunosc ca pana spre luna a 7-a nu era un subiect care sa ma preocupe in mod special. Avusesem marele noroc sa fiu inconjurata de povesti pozitive despre nastere: mama – care de nenumarate ori imi povestise ca durerile nasterii palesc in comparatie cu crizele ei renale si cumnata mea ale carei cuvinte despre momentele imediat urmatoare nasterii mi-au ramas tatuate in creier: ‘” Imi venea sa ies pe holuri si sa le strig tuturor <Uitati-va la mine! Sunt cea mai tare! I DID IT!> sau ceva de genul asta… Oricum, tonul pe care o spusese, scanteia din privirea ei, m-a facut sa-mi doresc si eu acel tip de experienta, ca si cum acea fericire, acea implinire ar fi fost o marfa rara, de contrabanda…

Abia in luna a 7-a, realitatea faptului ca bebelusul meu va trebui sa-si croiasca drumul spre lumea asta direct prin vaginul meu m-a lovit in plin. Imaginile din mass-media, povestile de groaza din spitalele romanesti, burtica mea din ce in ce mai mare si senzatia niciodata verbalizata ca ma transform intr-o persoana pe care nu o mai recunosc (nu doar fizic), au dospit parca in interiorul meu pana in ziua in care s-au concretizat intr-un val de panica.

Ce a urmat? Carti despre nastere citite, rascitite, subliniate cu rosu. Internet. Intrebari jenant de amanuntite adresate prietenelor mamici… Filmulete cu nasteri, reviste… Hiperventilatie….

(Cursuri LAMAZE? Am cautat atunci cu ardoare, dar nu exista asa ceva in Sibiul anului 2008… Poate ca atunci a facut ceva CLICK in subconstientul meu, cine stie? :)…)

Juriul a deliberat si concluziile – mai mult sau mai putin constientizate – pot fi rezumate astfel:

– mi-era teama – de spital si de oamenii de acolo, de eventuale complicatii, de NECUNOSCUT!

aveam incredere – ca voi face fata cu brio durerii, ca mintea si corpul meu nu ma vor trada.

– imi doream – ca eu sa fiu actorul principal si sa am cat mai putina nevoie de sistemul medical cu tot ceea ce el presupune.

– ca cineva cunoscut (medicul meu, o moasa) sa-mi fie alaturi.

– ma rugam -ca totul sa mearga bine si bebele meu sa fie sanatos si voinic.

Psihologic vorbind, cam pe aici ma aflam in saptamana 38, cand bebe putea fi deja considerat „la termen”.

In plus de asta, cum se spune, „timpul le rezolva pe toate”. Pe masura ce burtica mea crestea, kilogramele in plus se tot acumulau, iar eu deveneam din ce in ce mai greoaie. Totul, de la mers la somn, devenise atat de incomod si obositor incat m-am trezit dorindu-mi sa scap de „starea de gravida” cat mai repede posibil. Nerabdarea de a-l vedea pe bebe isi spunea si ea cuvantul , asa ca in curand, dorinta de a intra in travaliu a devenit mai puternica decat orice ingrijorare sau neliniste. Eram pregatita de un nou capitol si iata ce am scris atunci:

Saptamana 40 – ” RAZBOI PSIHOLOGIC! Nimic, nimic, nimic! Rabdarea e pe sfarsite… Am fost din nou la control: colul s-a mai dilatat, placenta da usoare semne de oboseala… Medicul mi-a spus ca dupa parerea lui nu voi depasi termenul… ECO in sfarsit – bebe e mare, peste 3,5 kg!! In rest, totul e perfect!”