aditya-romansa-5zp0jym2w9M-unsplash

Povestea nașterii lui Mihai – Partea II

Săptămâna 40 a venit și cu ea… vești îngrozitoare: Ana, prietena mea cea mai bună din adolescență era extrem de bolnavă, în comă, cu șanse minime de supraviețuire. O veste șoc, picată ca din cer!

Săptamana 41 a venit și… a trecut. Era ca și cum Mihai ar fi refuzat să vina într-o lume în care mama sa era atât de tristă… Medicul mi-a recomandat ca în 2 iunie – săptămâna 42 deja – să mă internez. De bună-voie sau nu, bebe trebuia să vină. Așa că, într-o dimineață de luni, devreme, eu și sotul meu ne-am încărcat bagajul în mașină și am pornit calmi și totuși emoționați, către maternitate. Simțeam că mi-a fost furat dreptul de a fi luată pe sus de debutul travaliului, de a-i spune lui Costi (soțul meu), cu un ton entuziasmat și semipanicat “mi s-a rupt apa!!!!” sau “am contracții!!!”.

Drumul de 10 minute cu mașina mi s-a părut sec și dezamăgitor față de fanteziile mele… Atât rețin. Că i-am spus lui: “iți dai seama că mâine pe vremea asta vom avea un copil?” Excludeam complet varianta în care ar fi putut să dureze mai mult de atât.

Procedura de internare a fost plictisitoare, impersonală și acră…. fără a fi traumatizantă. Sinceră să fiu eram recunoscătoare că nimeni nu-mi vorbise urât, nu mă jignise. Eram atât de pregatită să fiu tratată ca o vită la tăiere încât am fost cu totul plăcut surprinsă de tot ce a urmat (cu mici excepții). Am fost internată la secția obstetrică patologică și o asistentă mi-a administrat calciu intravenos. Cateterul mi-a fost instalat în mână și lăsat acolo pentru utilizări ulterioare. Îl priveam des, amuzată, ca pe o dovadă în plus că lucrurile s-au pus în mișcare și că bebe într-adevăr vine. Eram enormă, o balenă blondă uriașă, cu halat roșu, printre alte multe burtici, mici și mari, majoritatea de o altă etnie ca mine.

Mă simțeam permanent îngrijorată să nu fac vreun gest greșit care să supere oamenii din sistem. Îmi uram vocea șovăitoare, excesiv de politicoasă,… nesiguranța. Mă simțeam pe teritoriu dușman, deși era probabil doar o iluzie… Uneori muncim atât de greu să ne autoîmplinim propriile profeții încât un lucru atât de neînsemnat ca realitatea nu ne poate opri. Cu un ochi intern vigilent, obsesiv, urmăream semnele pe care corpul mi le-ar fi dat dacă intra în travaliu. Liniște. Nimic!

Colega mea de cameră, o femeie extrem de tânără, cu un aspect trist și neîngrijit, a început să mă chestioneze. A menționat, ca în treacăt, cum și ea ajunsese cu sarcina precedentă la 42 de săptămâni și cum pierduse bebelușul. După tresărirea inițială de panică și oroare, m-am simțit furioasă… apoi vinovată. Femeia asta știam că ar fi avut nevoie de cineva, de suport, dar eu nu eram în măsură să îi ofer nimic. Instinctul de autoapărare îmi spunea să mă protejez. Am încercat să dau DELETE comentariilor ei și m-am afundat în cartea mea “Harry Potter și Talismanele Morții” (amuzant, nu? – la prima vedere, să aleg tocmai așa o carte – și totuși, să citesc despre baiețelul a cărui viață a fost salvată de puterea iubirii materne simțeam că mă inspiră într-un fel….).

După un timp a venit momentul pentru ecografia zilnică a tuturor pacientelor. Am coborat în șir indian la parter, o gașcă de burți în halate și papuci. S-a dovedit că totul era ok în cazul meu… Bebe nu dădea semne că nu ar fi stat comod acolo, înăuntru. La întoarcere am fost mutata într-un alt salon, de data asta cu o mămică însărcinată în 4 luni care avea mici probleme cu sarcina, fără să fi fost ceva foarte grav. Era la al doilea bebe și m-a înveselit povestindu-mi despre prima ei naștere – ușoară, rapidă, fără nici un fel de probleme… Erau cuvinte pe care aveam nevoie să le aud…

După-amiază Costi m-a vizitat și el, încărcat cu bunătăți și cu perne suplimentare: îl rugasem să le aducă, semn că începeam ușor, ușor, să accept ideea că s-ar putea să mai treacă o zi două până la mult așteptatul eveniment. Către ora 8 l-am trimis acasă, asigurându-l că sunt ok și că poate dormi liniștit în acea noapte. Ba chiar l-am încurajat să sune pe toata lumea și să-i anunțe că intrăm în prelungiri…

M-am pregătit de culcare împăcată, resemnată, liniștită… Doar eu, Harry (colega mea dormea) și imensul meu burdihan proptit între perne… Cine ar fi crezut că doar câteva zeci de minute mă mai despărțeau de primele contracții?…

VA URMA (Povestea nașterii lui Mihai – partea III (TRAVALIUL TIMPURIU)

DISTRIBUIE ARTICOLUL

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *