PARANTEZA DE ÎNCEPUT
(Încercând să intru în sfârșit în povestea nașterii propriu-zise, mă lovesc de un mic obstacol. Îmi dau seama că voi fi nevoită să intru în detalii “tehnice” – a se citi intime,… să aștern cuvinte precum “scurgeri”, “tampoane”, componente diverse ale organelor genitale feminine, interne sau externe, etc… N-am cum să le ocolesc dacă vreau să spun tot ce am de spus. Pentru că, gravidă fiind, exact genul ăsta de info mi-au lipsit… iar pentru a le obține aveam nevoie să-mi iau inima în dinți și să-mi întreb toate cunoștințele care aveau deja copii…
Să nu ziceți că nu v-am prevenit! 🙂 …)
OK…Let’s do this!
E un lucru știut… Gravidele urineaza des… Drept urmare, nu după mult timp m-am trezit nevoită să-l las jos pe Harry și să mă aventurez spre baia din capătul celălalt al coridorului… Surpriză! Am descoperit un firicel de sânge pe tamponul instalat preventiv cu câteva ore în urmă. Entuziasmată, am țâșnit direct spre cabinetul medical de pe palier (dealtfel era la jumătatea drumului între baie și salonul meu). Era acolo doar asistenta, pe care am trezit-o din somn (să tot fi fost trecut de 22.30). Buhăită, dar amabilă, a ascultat ce am avut de spus și mi-a replicat: “Arătați-mi tamponul!” Am clipit des și am înghițit în sec… Trebuia să fie o glumă… În lumea din care veneam eu, ideea de a face pe cineva martor la schimburile intime dintre o femeie și tamponul ei era oripilantă… Abia în zilele ce urmau aveam să aflu cum medicii și asistentele citesc în tampoane mai ceva ca Mama Omida în palmă. Am privit-o din nou pe asistentă. Cu atenție. Nu glumea. Pentru o secundă m-am gândit să renunț. Să-mi cer scuze de deranj și să ma întorc în patul meu… Apoi curiozitatea a învins. Pe măsură ce chiloții mei coborau, sângele îmi urca în obraji… Asistenta a aruncat o privire fugară și blazată după care mi-a spus să nu-mi fac griji. S-ar putea ca travaliul să înceapă acum, sau să mai dureze ore bune… M-a sfătuit să adorm, voi avea nevoie să fiu odihnită! Un sfat înțelept, dealtfel, pe care am și încercat să-l ascult.
M-am întors la cartea mea, dar după ce m-am surprins citind de 20 de ori aceleași 3 rânduri, am renunțat. Era clar că nu mă mai puteam concentra. Am încercat să dorm, dar aveam emoții… Stăteam cu mâna pe burtă și simțeam că am din când în când contracții… Burta se întărea pentru câteva zeci de secunde, apoi își revenea, fără să mă doară absolut nimic. Nu m-am impacientat prea mult. Asta mi se întâmpla din când în când încă din luna a 7-a. Aproape reușisem să ațipesc când, pe la 23.30, ușa s-a deschis brusc (fără vreo bătaie prealabilă) și lumina (orbitoare) s-a aprins. Năucă, am ridicat capul și am văzut vreo 5-6 persoane în halate albe intrând în salon. Fete și băieți tineri, cu un bărbat mai matur în frunte care ni s-a adresat (mie și colegei de camera pe jumătate încă adormită): “Doamna Sămărghițan?” I-am făcut semn că sunt eu. “Doamna asistentă mi-a spus că aveți niște sângerări. Haideți, vă rog, până în cabinet, să vedem despre ce este vorba.”
M-am urnit, studiându-l în același timp din cap până în picioare. Să fi avut vreo 30 de ani. Poate ceva mai mult. .. Înalt… Oarecum atrăgător… Ceea ce facea lucrurile cu atât mai neplacute!
Am fost invitată să mă cațăr pe masa ginecologică în timp ce tinereii (nu știu ce era cu ei pentru ca nimeni nu mi-a explicat) se poziționau strategic, pentru o vizibilitate cât mai bună a zonei dintre coapsa mea dreaptă și cea stângă… Se vedea pe fața lor că erau aproape la fel de jenați ca și mine… L-am urmărit pe medic cum își pune mânușa chirurgicală… Speram, irațional, că va fi mai puțin dureros decât fuseseră controalele ginecologice din ultima lună… O așteptare care acum mi se pare atât stupidă, cât și amuzantă… A fost ca și cum ar fi înfipt lama unui cuțit, adânc, în mine (ca de obicei, adică)… Mi-am dorit să-i ard un picior in frunte… I-am auzit apoi vocea, blândă și politicoasă și l-am iertat… M-am dat jos de pe masa în timp ce el îmi spunea că nu observă nici o modificare față de ultima notă înscrisă în carnetul gravidei: “col scurtat, permeabil larg la index”.
M-am grăbit înapoi spre pat, gândindu-mă “am făcut-o și pe asta!”. Am încercat din nou să adorm și… din nou… ceva nu m-a lăsat!
AUUUCH!!!!! PRIMA CONTRACȚIE! Am sărit din pat, am aprins lumina și mi-am căutat un pix. L-am deschis pe Harry și pe coperta interioară, albă, am notat triumfător ora: 12.38! M-am întins înapoi în pat, în așteptare… 12.47: o nouă contracție… Auuu!…. Era într-adevăr dureros… Mă simțeam un pic confuză… În toate carțile scria că primele contracții sunt foarte ușoare… Ale mele… hmmm… erau orice altceva decât ușoare!… M-am gândit să anunț medicul sau asistenta, dar am renunțat… M-am gândit să mai aștept… Să mai încerc să mă odihnesc… 12.51… 01.01… 01.09… 01.14… 01.17… OK! Devenea ridicol… Durerea era deja atât de puternică încât era însoțită de un început de disperare… Plus senzația că tot corpul mi se încordează ca piatra, împotriva voinței mele. Cum era durerea? Cu siguranță ca zonă, era undeva între buric și osul pubian, de la un șold la altul, iradiând vag și în zona lombară. Semăna oarecum cu o combinație între durerea menstruală și crampele intestinale ce preced o diaree groaznică. Drept urmare, cu fiecare contracție, simțeam din ce în ce mai mult că voi face pe mine de toate, în special nr. 2…
Nici nu avusesem înca 10 contracții și deja se întâmplau cele de mai sus… Da! Era ridicol de repede. Așa că m-a apucat râsul… Un râs isteric, nervos! Un râs care a speriat-o puțin pe colega mea, acum trează și ea. I-am spus printre hohote “dacă așa e la început, atunci cum naiba va fi spre sfârșit??!!” A început să râdă și ea…
Deja era clar… Eram în travaliu… L-am sunat pe Costi și i-am spus… L-am rugat să anunțe pe toata lumea… Eu nu eram în stare… Aveam lucruri mai importante de făcut 🙂
Am decis să anunț și “autoritățile” că am contracții adevărate. La sfârșitul unei contracții am lipăit ca o rață spre cabinetul de pe hol. Iar asistenta… Iar am trezit-o din somn… Buhăită și semiexasperată să mă vadă a 3-a oară în 2-3 ore… Mi-a explicat că, deși mă crede că am contracții, nu are ce să-mi facă… Travaliul durează mult la prima naștere… Să încerc să mă odihnesc… (în principiu avea perfectă dreptate, doar că nu mă văzuse pe mine în timpul unei contracții…).
M-am întors cu coada între picioare și contracțiile au continuat: 01.20… 01.24… 01.30… 01.35… 01.40… 01.42… 01.44… 01.46… Rapide, rapide, rapide…
Era interesant! În timpul contracției durerea era mare. Nu puteam să stau locului, eram când jos, când sus, de obicei aplecată în față, scrâșnind din dinți, deși știam că ar trebui să mă relaxez… În schimb, între contracții durerea dispărea ca prin farmec și reușeam să-mi frunzăresc cărțile mele despre naștere și să-mi notez ora și minutul fiecărei contracții. Eram extrem de agitată pentru că știam că sala de nașteri e la alt etaj iar corpul meu se mișca repede… Simțeam instinctiv că intensitatea era egală cu progresul rapid, în cazul meu… În paralel, aveam senzația că sunt din ce în ce mai puțin lucidă, rațională. Aveam dificultăți să-mi concentrez atenția la orice altceva decât senzațiile corpului meu…
Ceea ce nu știam era că aici undeva, probabil între ora 1 și 2 noaptea, treceam de 4 cm dilatație…
VA URMA (Travaliul activ)