Vorbeam la sfârșitul “episodului” trecut despre ruperea membranelor de către medic. Operațiunea în sine nu a fost dureroasă, dar a fost oarecum neplăcută, pentru că a presupus o nouă cățărare pe masa ginecologică, treabă deloc ușoară la ora respectivă.
Lichidul amniotic nu avea insa o culoare de prea bun augur. In loc sa fie limpede, incolor, era verzui, adica plin de meconiu (primul scaun al bebelusului, care, daca este eliminat in lichidul amniotic, poate fi interpretat ca un semn de stres al acestuia, un semn ca ceva ar putea sa nu mearga prea bine…). Ca si cum miza ar fi crescut, din acel moment medicul si Moasa au devenit mai grabiti, mai agitati, mai nerabdatori… Eu intelegeam semnificatia culorii lichidului, pentru ca citisem despre asta, dar ceva din interior parca imi spunea ca totusi e totul ok si ca nu e cazul sa ma panichez (oricum, la ce m-ar fi ajutat?)… Asa ca mi-am vazut de treaba in continuare…
Din momentul respectiv intensitatea contractiilor a crescut parca si mai mult si am devenit absolut incapabila sa stau altcumva decat intinsa in pat pe partea stanga. Cel putin fizic, corpul meu acolo se afla… Psihologic si emotional eram insa pe o cu totul alta lume… Abia din acel moment am intrat complet intr-o stare de TRANSA! Pot sa o numesc oricum: out-of-body experience, experienta psihedelica, stare transcedentala, calatorie initiatica and so on… Ce imi aduc aminte cu siguranta este senzatia ca timpul, spatiul si eul meu fizic nu mai aveau nici o importanta si nici un contur… Era ca si cum DUREREA ar fi fost motorul care ma transporta, fara sa fie insa personajul principal… Atata timp cat nu ma impotriveam senzatiilor pe care contractiile le aduceau cu ele, eram in siguranta… Cineva compara contractiile cu niste valuri imense… si chiar asa erau… Stiam ca totul e bine atata timp cat ma lasam dusa de val si nu ma incordam de frica. Cel mai rau era atunci cand cineva ma intrerupea si incerca sa-mi vorbeasca (de obicei Moasa, dar si ea o facea rar)… Atunci ma simteam coplesita, disperata, dezorientata…
Din cand in cand un gand mic isi facea aparitia in creierul meu, pentru o fractiune de secunda. Era un fel de WOW! un fel de mirare ca pot sa fac asta… ca pot sa navighez prin acele senzatii fara sa simt suferinta, fara sa simt ca ceva se strica in mine :)… E foarte greu de verbalizat senzatia aceea fugitiva care imi spunea ca sunt in siguranta si ca e bine ceea ce fac…
Toata perioada asta a durat cu putin peste o ora (calcul efectuat ulterior, desigur) 🙂 … iar la un moment dat imi aduc aminte ca Moasa, care era tot timpul prin zona, dar discreta, mi-a cerut sa o anunt cand imi vine sa ma screm… La momentul respectiv, cu minima bucatica de ratiune activa din creierul meu, m-am intrebat “DE CE?” in primul rand, iar in al doilea rand m-am temut ca poate nu-mi voi da seama cand imi vine sa ma screm… Abia la mult timp dupa aceea am aflat (sau mi-am adus aminte) ca sfrasitul perioadei de dilatatie si intrarea in faza de expulzie sunt de fapt caracterizate prin nevoia mamei de a impinge, de a se screme… Cu alte cuvinte, Moasa stia ca sunt aproape de dilatatie maxima si astepta semnele corpului meu ca e pregatit sa inceapa faza de PUSH, PUSH!!! pe care o vedem de obicei in filme…
Si spre bucuria mea, nu peste mult timp lucrurile au inceput sa se schimbe… Fizic, am inceput sa simt o presiune din ce in ce mai mare in zona inferioara a abdomenului, in special spre perineu… Psihologic, am avut impresia ca acea stare de transa se schimba, si lucrurile din jurul meu incep sa prinda din nou contur… De fiecare data cand o contractie venea, era insotita si de o nevoie reflexa de a impinge… Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca la asta se referise Moasa! Asa ca am anuntat-o… S-a asezat pe marginea patului, la picioarele mele si din acel moment pana la sfarsit nu s-a mai dezlipit deloc de mine…
Mihai era la o jumatate de ora distanta de aceasta lume… Dar despre asta… in episodul viitor 🙂 (EXPULZIA)…